Draga mamei, ai ajuns la vârsta în care trebuie să-ți faci o p | Spațiul PSI
Draga mamei, ai ajuns la vârsta în care trebuie să-ți faci o părere proprie și mama acuși o să ți-o spună.
Cred că imaginea asta au văzut-o deja aproape toți. Mai mulți spun că asta arată nivelul de educație a populației și atât. Explicația acestor “tălmăcitori” ai statisticii e că populația nu poate înțelege cum funcționează vaccinul și de asta se tem de el.
Dacă ar fi vorba despre educație, cred că am avea un număr mult mai mic de utilizatori de smartphone sau de mixere și microunde etc, pentru că și acestea sunt destul de greu de înțeles ca tehnologie.
Cred că e mult mai simplu: e despre încredere. Dacă știi sigur că statul te vrea viu și sănătos (pentru impozite, desigur, nu din dragoste), nu pui la mare îndoială intențiile și acțiunile acestuia, în special când vine vorba de vaccinare.
Probabil, mulți ar putea spune că e de așteptat așa atitudine, pentru că instituțiile statului și politicienii nu sunt deloc consecvenți, mai ales în situații de criză; pentru că grija acestora față de cetățean se manifestă doar în declarații, nu și în fapte.
Dar cred că mai există un strat adițional care trebuie luat în calcul: încrederea în figura de autoritate la general — în părinte, în șef, în stat — e o raritate în regiunea noastră. Iar asta nu cred că are treabă cu statul sau politicienii, ci, în primul rând, cu relația părinților cu copiii.
În spațiul slavo-mioritic, părinții au des obiceiul să-și desconsidere copiii: acestora li se “interzice” să aibă propriile păreri, dorințe și aspirații (destul de des, într-o formă manipulatorie, mascată ca “intenție bună” și “protecție”). Copiiilor li se insuflă, pe de o parte, că lumea din jur este una ostilă și compusă doar din pericole, iar pe de altă parte, că ei îs proști, că nu înțeleg nimic (ca în bancul de mai sus), iar orice încercare de a-și manifesta propriul caracter e văzută drept rebeliune, lipsă de respect față de părinți și e pedepsită cât mai dur.
Și dacă, din copilărie, părinții ne arată prin propriul exemplu că o figură de autoritate îți este dușman (și asta într-o lume deja dușmănoasă), de unde ne-am putea învăța, ca societate, să avem încredere în autorități?
